Savant clujean la vânătoare de rechini

Eugen Pora

Eugen Pora

[stextbox id=”info” caption=” “]

Biologul clujean Eugen Pora a fost protagonistul unei extraordinare călătorii, în plină perioadă comunistă; o aventură științifică palpitantă, care acum a fost dată uitării. Profesor la Universitatea din Cluj, el a fost invitat să ia parte în 1962 la o expediție în Oceanul Indian, la bordul unui celebru vas sovietic de explorări oceanografice, „Viteaz”. Pe parcursul expediției, a vizitat locuri ca Djakarta, Singapore, Madras, Perth sau atolul Diego Garcia, destinații practic interzise pe atunci muritorilor de rând din România.

Voiajul lui Eugen Pora a fost descris de acesta într-un savuros jurnal de călătorie, intitulat „Cinci luni în Oceanul Indian”, apărut în 1966.

Savantul a decedat în 1981 și un liceu din Cluj îi poartă numele. Nava „Viteaz” a fost retrasă în 1979, după 65 de misiuni științifice, iar acum este vedeta Muzeului Oceanului Planetar din Kaliningrad.

Printre momentele rarisime trăite de Eugen Pora la bordul lui „Viteaz” s-au numărat și câteva partide de vânătoare de rechini. O astfel de experiență a descris-o cu acribia unui om de știință, în jurnalul său de călătorie. O redăm în continuare. [/stextbox]

Ca să pescuiești rechini ai nevoie de o nadă mare, înfiptă într-un cârlig de fier lung de 30 cm care este susținut la 2-3 m adâncime de un plutitor alb din material plastic poros. Sfoara este de fapt o funie rezistentă de Manilla, lungă de peste 50 m și legată la capăt de un suport solid al vasului.

De obicei, rechinii se adună în jurul navelor, unde găsesc din belșug resturi de mâncare aruncate, pe care le înghit. În acest fel s-a creat un reflex condiționat puternic de a urmări orice vapor întâlnit în drum, în nădejdea că vor găsi ceva hrană pentru a cărei procurare duc o luptă aprigă.

Ei n-au de unde să știe că printre nave se află și undele de cercetări oceanografice, care fac stații pentru cercetări, timp în care personalul de la bord se ocupă chiar cu vânătoarea lor. Acest fel de comportare a navelor nu a intrat încă în reflexul lor condiționat!

Cârligul cu nada a fost aruncat peste bord la pupa. În el stau înfipte un pește zburător de talie mare, o bucată de carne sau chiar de slănină sărată.  Rechinii nu sunt animale fioroase, în schimb sunt temătoare. De cum zăresc nada încep să-i dea târcoale și trebuie să o smulgi mereu atunci când se apropie de ea. Cum simte că mișcă nada se reped după ea, dar încă nu „mușcă” . Manevra se repetă de multe ori și stai așa, de obicei, vreo două-trei ore ca să-l exciți într-una, pentru ca până la urmă să înhațe nada. Atunci funia lunecă cu putere, trasă de animalul străpuns de cârlig și, înnebunit de durere, se zbate așa multă vreme, în funia groasă și bine legată, în timp ce din rană îi curge într-una sânge. După vreao oră, animalul este sfârșit. Atunci este tras sus pentru a nu fi atacat de alți rechini. Bineînțeles că această treabă o pot face doar mai mulți oameni sau o macara, deoarece, scos din apă, animalul are câteva sute de kilograme

Rechinul însă nu e mort. Se zbate puternic pe punte și dacă cumva te afli în dreptul cozii lui trebuie să te ferești, căci dintr-o lovitură te doboară. După un anumit timp abia se mai zbate, mișcările de respirație facându-se în gol; doar coada mai zvâcnește sălbatic din când în când. Acum se sacrifică rechinul  înfigându-i-se un cuțit în bulb, și, pe dată trupul se liniștește ca într-o destindere de mult așteptată. În jur se strâng curioșii, novicii, neștiutorii, căci adevărații vânători au plecat după altă pradă.

Vasul Viteaz, ancorat în rada portului Kaliningrad/ Foto: Wikimedia

Vasul Viteaz, ancorat în rada portului Kaliningrad/ Foto: Wikimedia

Unii mai curajoși se oferă să taie animalul, dar nu e o treabă atât de simplă; pielea rechinului este foarte tare, iar cuțitele de la bucătărie taie „ca dinții babei”. Nu sunt bune de nimic. Trebuie un instrument bine ascuțit, solid, mare și totodată să taie bine. Acesta se înfinge în pielea burții care se taie, destul de greu, în lung. Îndată ies la iveală intestinele, ficatul și celelalte organe interne. Uneori pielea animalului este jupuită și conservată în formalină, pentru a fi apoi împăiată pentru muzeu. Alteori este întinsă,  uscată și frecată cu sare, pentru a fi folosită la confecționarea diferitelor obiecte ca: poșete, ghete sau pălării, care se pare că sunt foarte la modă, mai ales în Japonia.

Curioșii așteaptă însă altceva: când cel ce disecă animalul taie un nerv ce acționează vreun mușchi, atunci se produce o contracție, indiferent unde, care proiectează întreaga masă de intestine asupra nenorocitului „anatomist ad-hoc” sau asupra altora din jur, care nu se așteaptă la așa ceva. Uneori coada izbește atât de puternic, încât îl doboară pe cel aflat prin preajmă. Aceste întâmplări amuzante sunt mult așteptate și gustate. Se râde cu poftă chiar și câteva zile după întâmplare. Pățitul nu are decât să blesteme, tare sau în sinea lui, pentru că știe ce-l așteaptă: va avea de furcă vreo câteva zile până când va izbuti să scoată mirosul de rechin din hainele cu care era îmbrăcat, chiar dacă este vorba și numai de chiloți de baie.

Până la urmă se descoperă și inima, care bate foarte regulat. E scoasă cu grijă și ținută în palmă pe rând, de amatorii de senzații tari, după care este pusă pe ceva, în timp ce toți o urmăresc uimiți cum bate singură timp de mai mult de o oră.

Cu asta se încheie „disecția”. Pe punte rămâne însă un miros atât de puternic, încât locul trebuie spălat timp de două zile cu mâl sau cu nisip și leșie, căci altfel îți provoacă o greață insuportabilă care, uneori, poate avea urmări și mai urâte. (…)

La o astfel de vânătoare, s-a prins un animal de peste 3 m lungime deîndată ce s-a aruncat nada. (…) Nerăbdător, Cassian a legat funia de macara și a tras rechinul pe punte. Deodată, spre uimirea generală, animalul a început să nască pui vii, care cădeau unul câte unul pe punte zbătându-se „ca peștele pe uscat”! Întâmplarea a produs senzație la bord și în câteva minute toți oamenii, care s-au putut elibera pentru un timp, au venit să asiste la „nașterea” rechinoaicei. Puii erau prinși în vase cu apă de mare. Timp de aproape o oră, am fost martorii venirii pe lume a … 52 de pui de rechin. Unii dintre ei aveau până la 30 cm lungime și înotau bine în apă, alții nu depășeau 15 cm și se mișcau neregulat în vas. (…) M-am bucurat grozav că am fost martorul unui asemenea „eveniment obstetric” atât de rar sau aproape deloc întâlnit.