Nicolae Iorga, în croazieră pe Coasta Dalmată

Nicolae Iorga într-o fotografie făcută la câțiva ani după călătoria pe Coasta Dalmației

Nicolae Iorga, într-o fotografie făcută la puțini ani după călătoria pe Coasta Dalmației

Nicolae Iorga a vizitat coasta Dalmației de-a lungul unei croaziere pe care a făcut-o în  1897, la 26 de ani, și despre care a scris 30 de ani mai târziu. În momentul vizitei, Dalmația era o provincie a Austro-Ungariei, cu populație preponderent croată în zona rurală, dar cu o influentă minoritate italiană în zona urbană.

Călătoria surprinde o coastă dalmată cu populația îmbrăcată în stil turcesc, dar catolică și cu o mentalitate influențată de rigoarea administrației austriece. Spre deosebire de restul Croației, aflată sub administrarea Budapestei, Dalmația făcea parte din provinciile conduse de la Viena ale monarhiei dualiste.

Jurnalul de călătorie pe coasta Dalmației, pe care îl reproducem mai jos, este redat în volumul al V-lea al „Memoriilor” marelui istoric român, dar și în volumul al II-lea al cărții „Pe drumuri depărtate” – o culegere a numeroaselor texte de călătorie scrise de Iorga. Am păstrat denumirea localităților folosită în original, dar între paranteze am trecut numele actual.

favicon Vaporul spre Dalmația pleacă noaptea, la nouă jumătate. E o corabie cochetă a Societății ungaro-croate „Zagreb”, numele slav al Agramului. Acceleratul a plecat ieri, și vaporul acesta de marfă mă va duce în trei zile la Ragusa (Dubrovnik).

Sunt pe covertă la patru, a doua zi. În dreapta și în stânga pământ, o coastă deluroasă, uscată și săracă, fără locuinți aparente. Marea, frământată de un vânt de Nord simțitor, bora, e, la ceasul acesta, când soarele n-a răsărit încă și cerul e de un albastru nepronunțat și timid, mai mult cenușie-verzuie decât albastră. Pe scândurile prorei, dorm, acoperiți cu mantalele lor, trei călători de clasa a treia, niște mase nelămurite supt creții postavului cafeniu.

Pe încetul, soarele se aprinde pe margine, roșu, portocaliu, apoi luminos și auriu. Soarele învinge ultimele neguri, condensate în nourași albi, și se arată, rotund și fără raze, pe culmea continentului dalmatin. Pe mare se revarsă ca o punte tremurătoare de aur. Dinspre mal, vin șuierând păsări albe, cu aripile largi. Departe, trei pești mulțămesc pentru dumnezeiasca lumină în felul lor de animale inferioare, sărind în sus, cu un fel de ritm caraghios, într-un nesfârșit danț argintiu.

Tovarășii mei de călătorie s-au trezit și privesc în tăcere minunata priveliște. Oameni mari, voinici, țerani de pe coastă, cu ochii ageri și mândri, de cunoscători ai primejdiei. Pe cap au un fel de beretă-fes roșie, cu custuri negre și un canaf de lână la o parte. Poartă o scurteică turcească cu înflorituri, brâu lat turcesc și șalvari de pânză albastră; în picioare, ciubote nemțești supt pulpa înfășurată în ciorapi strâmți de lână. Vorbesc limba sârbească și sunt slavi; turcii le-au dat îmbrăcămintea; iar austriecii cultura și viața organizată.

Zara (Zadar), într-o vedere de epocă

Zara (Zadar), într-o vedere de epocă

Vaporul se oprește dis-de-dimineață la Zara (Zadar). Un mal lat, pe care se plimbă un public european, apoi o poartă veche, cu leul venețian pe dânsa. (…) Dacă străbați prin poarta aceasta, ai clasica stradă italiană cu casele negre, înalte, închizând umbra umedă și zgomot. O biserică mai remarcabilă – clădirile mari sunt mai depărtate, dincolo de hotarele puse călătorului chemat îndată de clopotul vaporului; – dar ceea ce e interesant și fermecător e lumea care se poartă în acest spațiu îngust: bărbații au toți haina orientală a călătorilor de pe covertă, femeile poartă și ele un fel de cultuc roșu pe cap și-și acopăr trupul cu lungi haine înflorite, măntăli cu colori vii, din care ies mânecile largi ale cămeșii albe ca zăpada; multe poartă opinici în picioare. E un farmec atâta varietate de colori clare în codrul întunecat al stradei… Ofițerii austriaci, cari trec cu uniforma lor modestă, nu fac nicio impresie față cu niște îmbrăcăminți ca acestea.

Iarăși drum între insule, pe o mare desăvârșit albastră acum.

Sebenico (Sibenik). Malul ars de soare înfățișează câteva case fără originalitate și frumuseță, din dosul cărora se ascunde Domul, o clădire din timpul venețienilor, cu păreți ca de fildeș vechi, și loggia din față. Pe o înălțime care domină orașul, fortificații sure din evul mediu. Portul în care și-a aruncat ancora pe un ceas vaporul nostru cuprinde câteva luntri de pescari, pe care bora le face să se clatine mereu: într-una, o dalmatină hrănește un copil și piaptănă pe altul, așteptând ca bărbatul să-și  mântuie fiaschettul de vin la vreo ospătărie.

Călătorii îmbrăcați nemțește – locuitorii din Sebenico poartă același costum ca în Zara, afară numai că bereta roșie e înlocuită printr-un mic petic de postav de aceeași coloare, petic fără margeni sau forma oarecare de pălărie și se prinde printr-o gumă, care se înfundă în desimea părului prăfuit, – călătorii aceștia mănâncă „hotelul” Pellegrino, unde un chelner ghebos și o bucătăriță tot așa servesc o friptură de miel minunată. La întors observ o statuie a lui Niccolo Tommaseo, celebrul sebenices stabilit în Veneția, om politic, poet și lexicograf. (…)

Sebenico (Sibenik), într-o vedere de epocă

Sebenico (Sibenik), într-o vedere de epocă

După mai multe ceasuri de drum, vaporul pare că merge să se lovească de un țerm sterp ca toate celelalte, pe care nu se vede nicio urmă de oraș, apoi un oraș apare întreg deodată; e Trau (Trogir), reședință episcopală, cetate veche, cu case negre și ziduri roase de vreme. Leul Sfântului Marc apare pe o clădire de pe mal; îl găsești pretutindei, urmă a stăpânirii îndelungate a Veneției asupra orașului, pe vremea când, din lagune până la strâmtoarea de Galipoli, apele erau venețiene  și coastele sămănate cu colonii de ale înfloritoarei republici. (…)

În Trau, clopotele sună din elegantul turn al celui mai frumos Dom din Dalmația. O lume curioasă se adună la țerm: copii cari plâng, femei cu pretenții de cochetărie, hamali cu petica roșie pe cap. Un beamter cu șapcă ridică podul, care leagă orașul de marea insulă Bua (Ciovo) și calea de deschide pentru vapor, care pleacă șuierând cântecul său de viață modernă, deasupra caselor negre ale mai mult decât milenarului Trau.

După puține ceasuri, suntem, în amurg, la Spalato (Split), oraș de aproape 20.000 locuitori, cel mai mare din toată Dalmația. Portul încăpător e plin de corăbii, case moderne împodobesc cheiul, pe care se ridică o statuie. Populația arată mai multe chipuri șterse de funcționari decât în orice alt oraș dalmatin; oamenii cu berete roșii sunt rari. Un fel de Trieste sau Fiume (Rijeka), mai mic, mai puțin populat și mult mai urât. Din zidurile lui Dioclețian, intrate în clădirea unor case medievale, numai un ochi experimentat de arhoelog ar putea deosebi ceva inteligibil: mai bine antichitatea în ruine decât cea prefăcută! De-o parte numai se deosebesc niște arcade, care formează și ele păretele din dos al unei case de pe chei. O altă parte din palatul lui Dioclețian alcătuiește Domul, care e pentru moment așa de oblojit de scânduri, încât nu se mai cunoaște nimic. Abia prind din fugă, urmărit de ofertele ciceronice ale unei strașnice matroane, un gang întunecos, un părete negru de ruină romană, câteva frumoase coloane corintice.

Spalato (Split), într-o imagine de epocă

Spalato (Split), într-o imagine de epocă

După o noapte petrecută în port și bine dormită, pornim a doua zi, la cinci. Orașele s-au mântuit, și încep porturile insulare. (…)

Milna, în mare insulă Brazza (Brač), un port ascuns de coastă, care se ivește deodată, cu rândul de case de-a lungul mării, care-l formează. Bol, mai departe, pe coasta de Sud a aceleiași insule, mai din larg clădit, cu casele mai rășchirate. (…)

Gelsa (Jelsa). Case foarte îngrijite, cu obloanele verzi și grădini înflorite. Am trecut în insula Lesina (Hvar), care se desfășoară, supțire, la sudul Brazzei.

Încunjurăm un cap, după care vaporul pare că intră în marea liberă, largă, cu valurile mari. Apoi se întoarce deodată, într-un golf strâmt, în fundul căruia stă ceea ce a fost odată un vestit cuib de pirați, Citta-vechia (Stari Grad). Orașul e mic, sărac, negru. Lipsesc hamalii, și frânghia care trebuie să lege vaporul de țerm e prinsă de de niște băieți oarecari, cari se joacă doar cu dânsa. Câțiva locuitori, cu atavice chipuri de hoți de mare, un funcționar cu șapcă, fumând dintr-un ciubuc într-o odaie goală din față, o grupă de „lume bună” locală, admirând vaporul, fără îndoială singurul eveniment local.

Lesina (Hvar), capitala insulei, oraș mare, cu desfășurare frumoasă. Întărituri impozante, o loggie italiană cu arcadele de fildeș înnegrit, un turn frumos în stânga.

De aici, la Lissa (Vis) pe o mare unde s-a dat vestitat bătălie care a distrus în 1866 flota Italiei, în dreapta, nu-s țermuri, și cele din stânga vin tot mai departe; apele sunt tot mai agitate, în apropierea serii și luciul deschis. Insula are o capitală cu același nume, unde ne oprim, lângă cimitirul care poartă insignifiantul leu de marmură, menit să amintească o frumoasă victorie în perioada fără de glorie a monarhiei austriace.

Orășelul are strade înguste, care miroase a smirnă și a ceapă, case negre cu locuitori cari nu se văd, grădini sămănate cu grămăjoare de pietriș și o cafenea Wellington (sic), dincolo de biserică tocmai la capăt.

Lessina (Hvar), într-o vedere de epocă

Lessina (Hvar), într-o vedere de epocă

Vechi ostroave de pirați iliri, amintirea lor trece peste apele vânate de ambiții rivale. Dar strigătul războinicilor regelui Agron și ai reginei Teuta a încremenit în stâncile goale.

Noaptea, pe mare. Roșața din apus durează multă vreme după coborâtul negurilor, care amestecă pe nesimțite cer și apă într-o umbră tot mai deasă. Stelele răsar târziu, foarte palide, topite și ele parcă în ceața care înfășură toate. În față, câte o lumină apare pe coastele pustii și insulele sălbatice, se pierde o bucată de vreme, apoi se face iarăși, într-o lumină ce nu se poate socoti. (…)

Vaporul a trecut noaptea de Curzola (Korčula), și dimineața ne găsește lângă Ragusa, ținta călătoriei mele.

Sursa: „Pe drumuri depărtate”, II, ediţie critică îngrijită, selecţia textelor, studiu, note şi comentarii, bibliografie de Valeriu Râpeanu, Editura Minerva, 1987.