Coșbuc, călător în Țara Moților și Zarand

Afișul lansării

Joi, 20 septembrie, se împlinesc 146 de ani de la nașterea lui George Coșbuc, un clasic al literaturii române, cunoscut în special pentru poezia scrisă. Coșbuc a fost însă și un prozator de calibru, iar lansarea de carte care va avea loc la Bistrița, tot joi, în ziua în care autorul este omagiat în toată țara, nu face decât să sublinieze acest lucru.

Este vorba despre cartea „George Coșbuc. Opere”, volumul IV, apărută la Editura Eikon și care cuprinde exclusiv proză. Lansarea are loc de la ora 18.00, iar volumul va fi prezentat de conf. univ. dr. Călin Teutișan, prof. Nicolae Bosbiciu, Vasile G. Dâncu, directorul Editurii Eikon și Oliv Mircea, directorul Bibliotecii Județene Bistrița-Năsăud. Mai multe detalii aici

Mai jos regăsiți una dintre scrierile cuprinse în volumul ce va fi lansat mâine, în care Coșbuc descrie două târguri tradiționale din Transilvania, cel de pe Muntele Găina, în Țara Moților și cel de la Hălmagiu, în Zarand:

„Două bîlciuri tradiţionale, întemeiate pe acelaşi obicei, după cum se vede, şi avînd un caracter deosebit cu totului tot de alte bîlciuri. Prin originalitatea lor, amîndouă sînt nişte curiozităţi etnografice; nici popoarele străine de primprejurul nostru n-au vreun obicei asemuitor cu acesta, şi nici românii ceilalţi nu cunosc nici o tradiţie care să le aducă aminte că ar fi existat oarecînd şi la ei asemenea bîlciuri.

Unul e bîlciul fetelor, celălalt al nevestelor. Unul se ţine cam pe la echinocţiul de primăvară – în ziua Sîn-Toaderului –, altul cam pe la solstiţiul verii, după Sîn-Pietru. Bîlciul fetelor se face dincoace de munţii ce despart Ardealul de Ungaria, iar al nevestelor dincolo de aceşti munţi, într-un colţ de ţară care e oarecum închis între izvoarele a şase rîuri ale celor două Someşe (cel Cald şi cel Rece), ale celor trei Crişuri (cel Repede, cel Negru şi cel Alb) şi al rîului de aur, Arieşul. Pe partea de dincoace a munţilor, munţii Apuseni cu vestitele mine de aur, trăiesc moţii cei aşa de iubitori ai libertăţii şi singurii români care în dialectul dunărean al limbii noastre au rotacismul, iar de cealaltă parte trăiesc crişenii.

Muntele, numit Găina, se înalţă aproape de hotar cu două creştete ale sale, cam atîta cît Ceahlăul din Moldova. Între cele două creştete, se întinde un platou întins [sic] şi aici se face tîrgul fetelor. În ajunul Sîn-Toaderului, pe amîndouă coastele muntelui, crişenii de către apus şi moţii de către răsărit se adună pe platou. Călări, şi bărbaţii, şi femeile, pe mititeii cai de munte, curg cît e ziua pe strîmtele plaiuri, şi de cîntec de fluiere şi de vioare sună pădurile de brazi. Pe cîte doi cai alăturaţi şi prinşi unul de altul se văd lăzi uriaşe încărcate cu tot ce poate face zestrea unei fete, pe alţi doi cai butoiaşe cu vin, iar în urma cailor bărbaţi şi femei pe jos, copii şi bătrîni şi cîini puternici, şi negustori cu marfă ţărănească. Flăcăi împodobiţi cu şerpare late, pe care îngrămădesc aur şi argint, fetele în cele mai frumoase haine de sărbătoare; şi e nesfîrşit şiragul de oameni şi chiotul de guri.

Înainte de a se fi adunat, ies la munte doi delegaţi ai moţilor şi doi ai crişenilor şi trag o linie de hotar pe platoul verde, linia de despărţire pînă unde au să se întindă şi unii, şi alţii cu corturile. Tot aceşti patru hotărăsc un fel de program al serbării, tot ei sînt judecători fără apel pe tot timpul bîlciului în neînţelegerile ce s-ar ivi. Dar nu se întîmplă neînţelegeri mai niciodată, decît atunci cînd s-amestecă între ţărani poliţia oficială a ungurilor.

Care familie, cum soseşte, îşi întinde cortul. În ziua bîlciului platoul într-adevăr pare cuprins de un popor în exod, de un neam care, părăsind vetrele străbune, îşi caută locuinţă într-alt pămînt. Părinţii care au fete întind împrejurul cortului velinţe, scoarţe şi pînzeturi – tot ce a ţesut fata însăşi ori tot ce are ca zestre în haine şi salbe. Niciodată nu poţi avea o expoziţie mai complectă de lucru manual al femeii române, ca aici în creierii munţilor. Tot ce au lucrat femeile ani de zile, adună aci. Pînă pe la zece ceasuri, ţăranii îşi cumpără de-ale lor, coase, sape, fiare de plug, seceri; iar femeile se îmbracă în corturi, aranjează lucrurile ce au să fie expuse. Apoi începe peţirea. Grupuri-grupuri umblă cei ce au să peţească şi cei ce vin ca simpli privitori de la cort la cort şi privesc şi admiră. În faţa cortului, unde e fata mare, stau în haine de sărbătoare toţi membrii familiei, părinţi, şi unchi, şi nepoţi, şi veri – trebuie să arate şi asta că sînt neam mare de oameni –, şi primesc musafiri. Se înţelege, tot aşa umblă şi flăcăii de însurat, cu familia toată după ei.

Flăcăii se logodesc cu fetele acolo, pe platou, în faţa întregii mulţimi, schimbînd nu două inele, ci două năfrămi. Iar cei patru bătrîni delegaţi au oarecum oficiul de mari preoţi.

Logodnele însă nu se fac la întîmplare, adică aşa că un flăcău îşi găseşte o fată de care nici n-a visat şi, plăcîndu-i, o cere, sau că fata s-ar fi logodit cu un flăcău necunoscut. Nu. Totul e numai o formalitate. Toţi ştiu înainte care cu cine se va logodi, căci toate sînt aranjate din sat, iar aici vin numai fiindcă e tradiţia aşa şi se crede că o căsătorie va fi fără noroc dacă logodna nu se face pe platoul Găinii.

Apoi, sfîrşite fiind logodnele, începe cheful cu vin şi cu lăutari, un chef original acolo în vîrful muntelui, pe iarbă verde şi în tabăra aceea de corturi cu mii de suflete.

Cei logodiţi n-au voie să se cunune decît în anul viitor, după Crăciun, din cauza bîlciului celuilalt, al nevestelor.

Acesta se ţine de cealaltă parte a muntelui, la Hălmagiu, un tîrguleţ între munţi. Aci tîrgul geme de nevestele care s-au măritat anul trecut – numai cele ce s-au măritat ca fete, nu și văduvele căsătorite din nou –, toate îmbrăcate în haine de sărbătoare cu familia întreagă după ele. Nevestele, avînd ulcioare cu rachiu, cutreieră tîrgul, duse de mînă de bărbaţii lor (niciodată singure) şi oriunde văd oameni cunoscuţi ori rude, îi opresc în drum şi îi sărută.

Ca să fie gluma deplină, cunoscuţii se fac că fug, nevasta aleargă după ei şi-i sărută. Nevestele intră prin cîrciume şi, de întîlnesc cunoscuţi, îi sărută.

Iar după sărutare, ea-i toarnă în pahar să bea din rachiul din ulcior. În schimb, toţi cei sărutaţi au să cinstească pe nevastă cu parale, care cît poate şi după cum e de fudul. A refuza să te sărute o nevastă este o insultă mare pentru ea, şi familia ei nu ţi-o iartă niciodată. De aceea şi nevestele se opresc să sărute numai pe acei de care ştiu cu siguranţă că nu-i vor refuza. Aşa numai să oprească în faţa oricărui om, asta n-o fac. Şi chiar pe cei din satul lor, dacă sînt săraci ori zdrenţuroşi, îi ocolesc.

Totul se reduce la o formalitate: este ceea ce am numi noi la oraş o vizită după cununie pe la cunoscuţi, se înţelege, făcută într-un mod cu totul original.”