Clujul în 1662, văzut de un călător german: tolerant, ieftin și cu străzi proaste

Clujul la începutul secolului al XVII-lea

Clujul la începutul secolului al XVII-lea

Conrad Iacob Hiltebrandt (1629-1679) a fost un jurist și predicator german protestant din Stettin (astăzi în Polonia), care a vizitat de mai multe ori Transilvania între anii 1656 și 1658, ca însoțitor al unei solii suedeze ce căuta alianța cu principatul ardelean. El a fost unul dintre primii călători străini care a redactat o descriere detaliată făcută Clujului, în lucrarea „Întreita solie suedeză în Transilvania, Ucraina și Constantinopol”.

„Clujul este un oraș comercial mare și populat, ultimul dintre cele șapte orașe germane, cu puțini locuitori germani care și ei sunt aproape toți maghiarizați. (..) Este întărit dar nu prea bine – cu un zid de piatră cubică și cu turnuri, care în anul 1662 erau în stare bună. Casele din acest oraș sunt clădite la distanțe foarte mari și cele mai multe sunt acoperite cu șindrilă. După Brașov, Clujul este cel mai populat oraș, având suburbii foarte mari în care își găsesc azil toți vagabonzii izgoniți din alte părți. În acest oraș se desfășoară un comerț foarte viu, căci se aduc aici mărfuri din Viena și Lipsca (Leipzig – n.r.)”, scria călătorul.

Hiltebrandt a însoțit solia suedeză în calitate de predicator, așa că e fel a fost foarte interesat de viața religioasă a Clujului, pe care îl descrie ca pe un oraș tolerant: „Dar cuvântul curat al lui Dumnezeu este cel mai greu de întâlnit acolo, deoarece arienii (unitarienii – n.r.) își au tipografia, biserica și gimnaziul lor și au atras aproape jumătate din orășeni, în vreme ce predicatorul de frunte Michael Baumgart (…) convertește multe calfe luterane, oameni simpli, atrași numai de dragul limbii maghiare, făcând din ei niște arieni grosolani. Calvinii au cealaltă parte a orașului, cu o biserică frumoasă și un gimnaziu, iar dintre aceste două religii, luteranii au fost nevoiți să se mulțumească cu mai puțin. Totuși aceste religii se poartă astfel între ele, încât fiecare din ele poate fi urmată și mărturisită liber și nestânjenit de către adepții ei. Consiliul orășenesc este alcătuit din sași și unguri: dintre ei se alege în fiecare an prin rotație câte un jude, care este întreținut de către națiunea sa împreună cu ceilalți consilieri care îi aparțin. Catolicii au o singură stradă, numită a Mănășturului (frumoasă și lungă, cu clădiri de amândouă părțile) unde au o mănăstire și un gimnaziu”.

Călătorul mai scrie că orașul era unul prosper, iar vinul se vindea pe încredere: „Toate alimentele, vinul, carnea, peștele, păsările și vânatul sunt foarte ieftine acolo, pe lângă acestea se mai coace acolo o pâine frumoasă (…) Femeile nobile din acest oraș poartă pe cap văluri mari peste niște scufii ca ale femeilor din Nürnberg, și pe care le numesc conciu, după forma asemănătoare cu a unui mare melc de mare. (…) În acest oraș, la ușa caselor în care se vinde vin stau niște dulapuri mari de lemn, chiar înaintea ușii, iar deasupra lor, vasul de măsurat vinul; în aceste dulapuri pun oamenii banii pentru vinul cumpărat”

Cât despre români, Conrad Iacob Hiltebrandt îi descrie puțin măgulitor: „Românii poartă în mod obișnuit ciomege. Felul de folosire al acestor măciuci l-am aflat la Cluj. Un asemenea «Romunus» sau român voia să apuce ceva; atunci, într-o clipă, au fost vreo 10 ciomege pe spinarea lui, de ale căror lovituri a știut să se apere cu îndemânare cu ciomagul său lung, astfel a scăpat din această treabă fără vreo durere deosebită”.

La final, călătorul se referă la ceea ce astăzi numim infrastructura orașului, care, de pe atunci, lăsa de dorit: „Mi se pare că orașul nu este bine pardosit și că erau pe străzi niște pietroaie mari cât niște trepte peste care trebuia să sari, dacă nu voiai să-ți umpli ghetele de noroi. La Mănăștur era o băltoacă mare, în care se împotmolesc adesea boii și căruțele.”